Informatia de Vest

Avatarul lui James Cameron este, aşa cum susţine multă lume, o incursiune în cinematografia viitorului. Este capodopera care marchează o revoluţie în industrie şi o revitalizare a vânzărilor decimate de pirateria electronică. Este o experienţă cinematografică, sinestezică în multe momente, intensă care face toţi banii. Noua perspectivă adusă de tehnologia 3D, ce adânceşte radical iluzia referenţială, combinată cu un univers populat cu tot ce era mai de impact din imaginarul science-fiction explică sălile arhipline şi recordurile de încasări bătute din prima săptămână de la lansare. Marea dezamăgire mi-a adus-o povestea.

Aceasta, în sine, nu are nimic creativ. Este istoria unei coliziuni stereotipe între forţele rele ale imperialismului de esenţă occidentală şi cele ale echilibrului natural al lumii. Albi contra aborigeni, piei roşii sau pigmei, raţionalism expansionist criminal european împotriva diversităţii culturale a lumii, industrie şi profit împotriva naturii. Sunt teme de bonton politic atât de răsuflate încât e greu să aştepţi ca eroismul din lupta împotriva arghirofiliei occidentale să mai poate aduce el însuşi profituri (sic). În cazul de faţă reuşeşte din plin chiar dacă filmul nu este promovat în primul rând de intriga sa. O logică economică este, fireşte, în spatele scenariului, dincolo de opţiunile regizorului scenarist, pe care le putem doar presupune. Corectitudinea politică a filmului îl fereşte, însă, de critică şi de cenzura poliţiştilor de idei din toată lumea.
Fiind o poveste nu i se poate reproşa că face ceea ce astfel de naraţiuni întreprind de obicei: rezolvă spectaculos o intrigă cu semnificaţii etice şi funcţie pedagogică în care binele învinge întotdeauna dar cere sacrificii. Diavolul se ascunde în detaliile discursului pedagogic, în ceea ce se spune dar mai ales nu se spune despre cei buni şi despre cei răi. Astfel, filmul promovează imaginea idealizată a romanticilor despre bunul sălbatic şi despre viaţa în comunităţile tradiţionale. În satul de extratereştri albaştri Na’vi trăieşte într-o comuniune perfectă un grup de vânători-culegători. Femeile lor sunt şi ele vânătoare, ceea ce e OK – nu ştim, de fapt, cine şi cum face copiii. Dar nu pare nimeni să se ocupe de creşterea sau supravegherea lor şi nici de alte numeroase activităţi istovitoare fără de care vânatul şi adunatul nu ar fi eficiente. Bolile, opresiunea şi conflictele sunt şi ele amănunte pe care par să le aducă, ca nişte molimi ale civilizaţiei, doar mercenarii fără suflet de pe Pământ. Din acest punct de vedere, filmul conţine o antropologie caricaturală care face foarte bine să justifice diferitele orori din lumile tradiţionale şi să descalifice milenii de evoluţie a reflecţiei morale.
Şi pentru că lumea de vis a băştinaşilor nu este prea coerentă, liantul dintre elementele oarecum divergente amintite mai sus este unul supranatural pentru localnici (adică religios) şi strict factual pentru omul de ştiinţă (o mega-reţea care transformă planeta, cu toate vieţuitoarele acesteia într-o singură fiinţă). Iată cum, miraculos, ştiinţa şi religia ajung să convieţuiască paşnic! Este iar o temă pe care o regăsim reluată în mai toate poveştile pentru oameni mari pe care  ni le toarnă Hollywoodul şi care nu face decât să reia în diverse forme avertismentul romantic al tragediei lui Faust. Nu întâmplător ideea unui echilibru transcendental al universului este adoptată şi de mulţi ecologişti, majoritatea atei, care revrăjesc lumea într-un soi de animism antimodern.
Este evident că lumea modernă – da, am depăşit post-modernitatea şi am ajuns tot acolo de unde am pornit – suferă de aceleaşi depresii încă de la începuturile ei. Este boala conştiinţei sceptice manifestată într-o incurabilă vinovăţie. Nu e de mirare că astfel de suferinţe etice vând foarte bine poveştile care promit mântuirea. Şi asta face şi capodopera celui care a regizat Terminatorul: marketing pe angoasele şi viciile noastre. După aproape trei ore de iluzii vizuale fascinante şi, probabil, un munte de popcorn şi suc, miile de spectatori se simt mai curaţi, mai uscaţi. Dacă după asta ar merge la biserică ar fi chiar un exces.