„Cuvântul scris fascinează, vrăjeşte, subjugă. Dă greutate vorbei în vânt, o face să stea o clipă în loc, ca-n desenele animate, după care să cadă în apa liniştită a (pre)concepţiilor noastre!”

- Tu însumezi prozatorul şi traducătorul de proză. Te simţi un „2 într-unu” literar?
- A fost o vreme când mă simţeam aşa. Sau puteam să mă simt. Acum nu mai pot dintr-un motiv foarte simplu: nu mai am timp pentru proza mea. Sunt prea ocupat cu proza altora.

Tradusul, ca să fie lucrativ, trebuie practicat zilnic, în doze cât de cât egale şi cât mai mult. Şi-ţi spun sincer că după ce buchiseşti toată ziua poveştile altora nu mai ai nicio tragere de inimă să le depeni pe ale tale. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie în ultima vreme.
- Te-a fascinat de mult ideea de poveste? Sau ideea de „povestaş” al poveştii?
- Cred că povestea o avem cu toţii în sânge. Ne place să o auzim, ne place să o reproducem şi, unora, ne place să o producem. Asta ţine, cred, de nevoia noastră psihică de-a pune ordine în lucruri, de-a trăi cu impresia că fapta A duce neapărat la fapta B şi împreună pot naşte ceva ce să aibă sens. Orice poveste e o dulce amăgire. Iar povestitorul e-un amăgitor prin excelenţă. Întotdeauna vom avea nevoie de el.
- Te vezi aşa ca în adunările ameridiene, batând din tobă şi chemând lumea la poveşti, sau ai un alt scenariu? Mai urban, mai industrial?
- Poveştile sunt lucruri preexistente. Ruine îngropate în nisip. Marile poveşti, cele care au rămas şi au devenit repere, seamănă cu nişte metropole prin care omenirea, într-o altă dimensiune a timpului, şi-a plimbat paşii. Cred că orice poveste bună este o regăsire. Prin urmare, nu cred în lucruri născocite sută la sută. Îmi place imaginea băştinaşilor – de orice fel – bătând toba ca să-şi anunţe semenii că au mai dezgropat un ciob.
- Ai tradus tot Stephen King. Are vreo influenţă asupra scrisului tău sau încerci să te detaşezi de el?
- Ar fi o ipocrizie să spun că nu are. Deşi conştient încerc să mă distanţez cât mai mult de el, sunt convins că instinctul tot acolo mă duce. Bună parte din povestirile publicate până acum, ca să nu mai vorbim de romanul apărut în 2002, amintesc de-un anumit fel de a scrie, de a crea atmosferă, de a contura personaje. Dar mai sunt şi proiectele de dată recentă, câteva romane începute, câteva povestiri în diferite stadii de dezvoltare, şi cred că acestea merg pe o linie mai personală, marchează o îndepărtare de preceptele „maestrului”. Dar despre astea nu se cade să vorbim. Încă. Sunt biete bruioane.
- Ce ţi-a plăcut la Stephen King cel mai mult? În arta lui de a povesti, mă refer.
- În pofida părerii generale, Stephen King e un autor extrem de tandru. Îţi ia puţin să observi asta. Trebuie să răzbeşti dincolo de cruzimile, chinurile, angoasele de la suprafaţă. Trebuie să stai o clipă în loc, la jumătatea oricărei cărţi de-ale lui, şi să te întrebi: Ce face angoasa personajului cutare să mă impresioneze? Şi răspunsul e banal: Personajul sunt eu. Stephen King are ştiinţa fină a distilării realităţilor imediate. E-un cronicar al vieţii omului de jos în America modernă aşa cum, la vremea lui, Dostoievski a fost un cronicar al vieţii omului de jos în Rusia. Sau cum a fost Dickens pentru englezii vremurilor lui. Lucrurile astea nu se văd încă prea bine. Dar vor fi din ce în ce mai evidente pe măsură ce tipurile pe care le trăim se vor transforma în timpurile pe care le-am trăit.
- Crezi că o să îţi poţi face o carieră bănoasă din proză sau, ca şi în cazul poeziei, te resemnezi şi împaci vocaţia cu ideea de hobby, care înseamnă bani din părţi?
- Din proza mea, nu, nu-mi fac iluzii că voi putea fi la zi cu plata facturilor. Prea curând. Tocmai de aceea, de vreo cinci ani, am pus pe primul loc traducerile. Şi chiar dacă situaţia nu e prea roză nici în domeniul ăsta, apuc totuşi să-mi acopăr cheltuielile curente.
- Crezi că o să poţi avea vredată banii lui Becali din proza pe care o scrii?
- Mă faci să râd. E-o întrebare retorică, nu?
- După tine, crezi că există o mistică a cuvântului scris? O magie a lui?
- Da, categoric. Cuvântul scris fascinează, vrăjeşte, subjugă. Dă greutate vorbei în vânt, o face să stea o clipă în loc, ca-n desenele animate, după care să cadă în apa liniştită a (pre)concepţiilor noastre. Lasă o urmă. Mie continuă să mi se pară incredibil – aşa copilăresc cum sună – că pot citi în clipa asta un cuvânt pe care, la un moment dat, cineva l-a pus pe hârtie pentru mine, cel din clipa asta. Curată călătorie în spaţiu şi timp.
- Tu scrii sience fiction horror sau eşti în canonul realist? Crezi că lumea gustă la noi genul? Oare nu suntem prea mioritici?
- La noi, lumea gustă şi genul. Şi eu îl gust. Şi fără-ndoială că sunt autori care au desăvârşit un anumit gen. În general, nu-mi place să strâmb din nas la nimic ce ţine de literatură, de artă. Cât despre horror şi realism (în sensul ne-fantasticului)... cele două nu pot exista separat. Discuţia e lungă, n-avem timp de ea aici. Îţi dau un singur exemplu de roman românesc clasic profund horror: „Baltagul”. Mai ţii minte atmosfera de acolo? „Castelul din Otranto” e mic copil. Mă tot aşteptam, citindu-l, să-l văd pe Nechifor Lipan ieşind din râpă, cu hainele zdrenţuite, horcăind sânge, arătând acuzator cu degetul: „Ei au făcut-o!” Şi, cumva, faptul că nu s-a întâmplat aşa a fost cu atât mai înfricoşător.
- Crezi că ştirile de la ora 5 îţi pot da idei pentru un roman horror?
- O, da! Numai că romanul pe care l-aş scrie după o asemenea idee s-ar încheia fix în momentul în care ar începe ştirea de oră 5. Adevărata groază stă în preliminarii. E tensiunea care se acumulează. E ţiuitul obuzului înainte să explodeze.
- Deja mi se pare că trăieşti ca într-un roman gotic. Undeva în afara oraşului. Crezi că romancierul are nevoie de recluziune aşa cum prejudecata despre poet îl aruncă în turnul de fildeş?
- Are mare nevoie de ea. Romancierul şi traducătorul deopotrivă. O zi în care am şi numai pentru o oră alt program decât scrisul/tradusul e pe jumătate compromisă. Vorbim de o stare necesară, de o dispoziţie mentală, de-un spaţiu de respiraţie pe care-l oferi sau nu micilor celule cenuşii.
- Eşti un maniac al vieţii sau te tentează imaginile paradisului? În ce măsură se combină cele două în viaţa ta?
- Sunt un maniac moderat, dacă poate să existe aşa ceva. (Şi uite că poate!) Îmi place să-mi plănuiesc paradisul şi-apoi să mă dezlănţui punându-l în practică. Adevărat dezmăţ.
- Oradea are o încărcătură specifică sau în locul ei putea fi la fel de bine Chicago?
- Oradea e genul de oraş care mi-ar fi plăcut să-mi fie de adopţie, nu de baştină. Fiind de-al locului, de prea multe ori mă văd nevoit să-mi impun să observ oraşul. Dar, cum spuneai, acum locuiesc în afara lui şi încep să capăt o distanţare necesară. Încă n-aş putea să-ţi spun care e personalitatea locului, dar pot să-ţi spun că ea există. Există. E de-ajuns să vezi oraşul dimineaţa, de la înălţimea „serpentinelor” Paleului, să-l vezi în ceaţa răsăritului...
- Crezi că exită romane ale locului care să fie scrise din interiorul acestuia sau poţi fi aiurea şi să surprinzi locul?
- În continuarea ideii de dinainte: sunt absolut convins că pentru a surprinde bine locul trebuie să ai perspectiva lui. Dinăuntru poţi cel mult să surprinzi ghiorăiturile organismului. E ca vorba aia: dacă vrei să cunoşti un lucru, priveşte-l de aproape; dacă vrei să-ţi placă, fă doi paşi în spate. Eu voi pleda întotdeauna pentru plăcut.
- Ce gâlceavă are artistul Mircea Pricăjan cu lumea?
- Sunt o persoană căreia îi place prea mult tihna ca să-şi consume energia pe orice fel de revolte sterile. N-am, deci. Cât timp îmi pot vedea în pace de viaţa mea, cât timp nu intervin rupturi aberante... sunt paşnic. Bine, recunosc, mă mai încing uneori când intră publicitatea în timpul unui film fain.

A consemnat Mihai Vieru