|
 Un nume care pentru mulţi orădeni nu înseamnă nimic. Un nume asociat de multe ori, din neştiinţă, cu cel al marelui compozitor George Enescu.
Şi totuşi, un nume important pentru cultura orădeană, Radu Enescu a fost, aşa cum îl descriu cei care l-au cunoscut, unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură pe care i-a avut Oradea.
Anul acesta s-au împlinit 15 ani de la trecerea sa în nefiinţă. În încercarea de a atrage atenţia orădenilor asupra valorilor culturale ale acestui oraş şi pentru a evoca amintirea celui care a fost Radu Enescu, am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care au lucrat alături de domnia sa şi care i-au devenit prieteni în timp.
Un CV de invidiat
Născut la Satu Mare, pe 12 iulie 1925, Radu Enescu şi-a petrecut copilăria la poalele Tâmpei, în oraşul Braşov, unde a urmat cursurile şcolii primare germane şi cele ale Liceului Şaguna. A urmat apoi la Cluj cursurile Facultăţii de litere şi filosofie, absolvită în 1948. În acelaşi an, ajunge pentru prima dată la Sibiu unde, alături de Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, C. Regman, N. Balotă, I. Negoiţescu, a făcut parte din Cercul literar de la Sibiu. Între 1949-1951, lucrează la Biblioteca Universitară din Cluj, apoi, pentru a-şi spori veniturile lucrează ca profesor la diferite licee din oraş, ajungând să predea chiar şi educaţie fizică. Începând din 1957, este redactor la revistele „Tribuna” şi „Steaua”. Din 1966, adus de Andriţoiu la redacţia revistei Familia, este numit redactor-şef adjunct, post pe care îl va ocupa până în anul 1987. De-a lungul vieţii sale a semnat patru cărţi: „Franz Kafka” (monografie, 1968), „Critică şi valoare” (eseuri, 1973), „Ab Urbe condita” (eseuri, 1985), „Între două oceane” (1986). Articolele publicate în revista „Familia” au fost adunate de Marin Chelu şi publicate în Biblioteca Revistei Familia în trei volume: Despre arhitectură (2003), Orizonturi speculative (2004), Orizonturi literare, vol. 1 (2005).
„Cel mai bun dintre cei buni”
Pentru a afla mai multe despre Radu Enescu, am stat de vorbă cu istoricul Blaga Mihoc, care a fost apropiat de scriitor încă din primii ani ai acestuia la revista Familia. „Aveam 23 de ani când l-am întâlnit pe Enescu. Pot să vă spun că a fost un intelectual distins. Făcea parte dintr-o familie de intelectuali, făcea parte mai bine zis din ceea ce presa acelor vremuri numea „intelighenţia românească” din Transilvania secolului al XIX-lea. În perioada liceului l-a avut o vreme profesor pe marele Cioran care l-a apreciat foarte mult. Într-o scrisoare, Ovidiu Cotruş, un eseist şi un critic literar celebru care a fost membru alături de Radu Enescu în Cercul literar de la Sibiu, îi descria bunului său prieten întâlnirea cu Cioran la Paris. Se pare că primul lucru care l-a întrebat Cioran a fost ce mai face Radu Enescu, spunându-i totodată lui Cotruş că Enescu a fost cel mai formidabil elev pe care l-am avut în viaţa sa.
Perioada petrecută la Sibiu alături de nume ca Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cotruş, a fost extrem de importantă în formarea lui Enescu... hrănindu-se la astfel de izvoare culturale, Enescu a devenit o speranţă a filosofiei româneşti drept pentru care D.D. Roşca l-a ales să-i devină asistent. Am văzut o dedicaţie pe care D.D. Roşca i-a scris-o pe o carte, şi spunea aşa: „Pentru Radu Enescu, pentru vremea când a fost cel mai bun dintre cei buni”.
 Nonconformist înspăimântat de atrocităţile comuniştilor
„A fost de asemenea şi seminaristul lui Lucian Blaga. Fiind un nonconformist, a luat parte la tribulaţiile culturii româneşti din epocă. Mi-a povestit la un moment dat cum a asistat la distrugerea cărţilor. Stătea aici la mine pe banchetă în muzeu şi îmi povestea: „măi, se ditrugeau, se băgau pe foc...”. Ştiindu-l un tip retractil, aş putea spune chiar fricos – era tot impul speriat că îl urmăreşte securitatea, l-am întrebat: „dar tu ce ai făcut în timpul acela?”, „ce puteam eu să fac?”, m-a întrebat şi s-a supărat foarte tare pe mine când i-am spus, în glumă, că probabil el s-a dus şi le-a spus celor care ardeau cărţile că mai trebuie arse şi alte cărţi, că el le-a citit pe toate şi ştie care sunt periculoase. În sfârşit, l-au dat afară, motivând că nu putea fi seminarist pentru că avea origini „burgheze”, după care a stat luni de zile închis în casă, de teamă că va fi arestat ca cei din preajma lui, Doinaş, Cotruş şi alţii. A fost apoi redactor la Steaua şi la Tribuna, unde ne-am şi cunoscut. S-a întors la Cluj unde a făcut un an de Politehnică dar nu i-a plăcut iar pentru a putea trăi a început să predea la diverse şcoli din Cluj, chiar şi educaţie fizică. A început să-l studieze pe Kafka, despre care a scris o carte extraordinară pentru care a luat premiul Uniunii Scriitorilor, al cărei mebru a şi fost ulterior. A început apoi să scrie diverse eseuri, despre arhitectură, despre psihiatrie deoarece, făcuse un an de medicină şi citise mult, avea o cultură deosebită... în sfârşit, a abordat în eseurile lui, cele mai diverse tematici”, ne-a povestit domnul Mihoc.
„Familia”
„Perioada orădeană a fost pentru Radu Enescu cea mai rodnică. În aceşti ani şi-a publicat cele patru cărţi, a obţinut câteva premii însemnate (cel mai important fiind cel al Uniunii Scriitorilor), de aici s-a făcut remarcat de către autorităţile americane, bucurându-se de o bursă de călătorie în State. A fost o perioadă în care a respirat ceva mai sigur. Liniştit n-a fost însă niciodată. Liniştea şi fericirea nu erau pentru el. Teama de autorităţi, mai bine zis de „organe”, îl bântuia tot timpul, tresărea la cel mai neimportant semnal. Nici succesele profesionale, nici călătoriile în ţări străine, nici ultimele sale două mariaje, nici cercul de prieteni care îl preţuiau şi îl iubeau, nimic nu putea să-l scutească de momentele de panică, de întristări adânci”, spunea Dumitru Chirilă într-un articol publicat Familia în 2004.
Un copil mare...
Aşa era văzut de majoritatea prietenilor lui, pentru că se supăra foarte repede, ca un copil. „Când a publicat cartea Ab Urbe condita, ne-a povestit Blaga Mihoc, a venit cu ea şi mi-a trântit-o pe masă, dar nu m-a lăsat să vad decât coperta, şi mi-a spus: „iată, aceasta e cartea mea, ce zici?”, i-am răspuns, tot glumind că, e frumoasă... cel puţin coperta. „Aha, deci numai coperta e frumoasă!”, mi-a răspuns, vădit supărat. După ce a murit am descoperit că în România Literară au apărut nişte scrisori pe care le-a trimis soţiei lui Mihnea Gheorghiu unde scria: „Îţi mulţumesc dragă că ai făcut o recenzie aşa frumoasă la cartea mea după ce aşa-zişii mei prieteni, printre care şi directorul muzeului Vulcan, au spus că numai coperta e frumoasă”. Era ca un copil, glumeai cu el şi de la o glumă intra la idei”.
... având totuşi, simţul umorului
„În aceeaşi perioadă, venea zilnic la mine şi îmi făcea tot felul de figuri. Îmi făceam teza de doctorat atunci, despre reforma agrară din 1921 şi trebuia să colaţionez, să adun nişte suprafeţe de teren. După ce le-am adunat, foarte greu pentru că nu era calculator pe vremea aceea, le-am lăsat pe masă în ciornă, scrise cu creionul. Le-am adunat, le-am verificat, totul era bine şi am plecat în concediu. Când m-am întors, mă uit peste ele şi văd că toate erau greşite. Era scrisul meu, nu puteau fi greşite. Am ajuns până la a crede că mi-am pierdut minţile, că nu mai sunt în stare să fac nişte adunări. Ca până la urmă să aflu de la femeia de serviciu, că autorul era nimeni altul decât Radu Enescu, care în spirit de glumă a luat radiera şi a şters, iar unde eu am pus doi el a pus patru şi tot aşa, de m-a făcut să cred că am înnebunit. O vreme nu m-a mai vizitat, dar venea şi se punea sub geam, un obicei al lui, şi striga, cu vocea lui baritonală: „Nu mergeţi la birou, că se ocupă cu adunarea acum!”.
Odată am lăsat un mesaj pe uşă, lipsesc 10 minute, el a venit şi a mai pus două zerouri... Cu el erai ca şi cu o femeie, era extrem de fricos şi sucit, se supăra şi dacă avea impresia că te-ai uitat urât la el.
Era şi foarte sugestionabil. M-au rugat cei din tipografie să îi spun să nu mai meargă pe acolo pentru că îi încurca, urla la ei... ştiindu-l aşa sugestionabil m-am dus la el şi l-am întrebat: „Măi, Radu, ce e cu tine? Eşti cam palid”, „Nu mă simt prea bine, mi-a zis el”, „Măi, zic, nu ai mers de mai multe ori prin tipografie?”, „M-am mai dus şi ce-i cu asta?”, „Să nu fi făcut cumva saturnism”, „Vezi-ţi de treabă!”, mi-a răspuns el, dar, i-a încolţit ideea în cap iar a doua zi era convins că suferă de saturnism, şi-a chemat până şi doctorul să-l consulte, iar în tipografie nu a mai intrat câteva luni”, ne-a împărtăşit Blaga Mihoc.
 Seducător prin vorbă
Câteva cuvinte despre Radu Enescu şi despre opera acestuia ne-a mai spus poetul Ioan F. Pop. „Era eminamente un om al ideii, era croit să gândească. Din păcate, opera sa (căreia nici măcar nu a încercat să-i înlăture unele cearcăne conjuncturale) reflectă doar parţial marea sa disponibilitate intelectuală. Scrisul lui este caracterizat de patosul ideii, de debordanţa augmentării, ca şi de hedonistica lui intrinsecă. Marile teme şi interogaţii cognitive se domesticeau instantaneu sub forţa slovei sale, scrisul nefiind decât umbra rămasă pe hârtie a spectacolului gândirii. Se mişca dezinvolt în orice câmp al culturii, de la fenomenalitatea imediată la metafizică. A fost omul care, în cei mai riguroşi termeni, putea vorbi seducător şi aplicat despre orice. Unul dintre cei mai profunzi eseişti postbelici pe care i-a avut cultura română, un filosof al culturii de o originalitate şi farmec aparte”.
Profesor de viaţă…
„A avut, în schimb, o vocaţie aristocratică a risipirii. Dotat nativ pentru filosofie, a preferat (obligat fiind de împrejurările sociale), să se manifeste preponderent eseistic. A căzut, temporar, şi în mrejele criticii literare, în care nu a făcut decât să-şi exerseze subiectivitatea, calofilia şi dimensiunea ludică. Dotat cu cea mai profundă inteligenţă pe care am întâlnit-o, Radu Enescu nu a ştiut, totuşi, să învingă capcanele vieţii. Nu a ştiut să-şi strunească eurile disparate şi antinomice, pe care le etala ca pe nişte măşti protectoare. Registrele fiinţei lui deveneau, nu o dată, versatile, alunecoase, greu de prins într-o formulă precisă. Părea, deseori, că mai mult îşi joacă existenţa decît o trăieşte pur şi simplu. Alteori, relativiza totul până la dispersie. Se simţea sigur şi ferm doar în tărâmul filosofiei, în cel al culturii. Înafara acestora era un om surprinzător de fragil, de nesigur. Şi uimitor de singur. Poate că dacă ar fi rămas în mediul universitar ar fi abordat doar filosofia sistemică. Destinul lui ar fi luat o altă întorsătură. Aşa, a rămas un filosof artist, un dandy aristocratic rătăcit în lumea pestriţă a provinciei. Opera sa, după o mai veche meteahnă românească, a fost dată prea repede uitării. Cu Radu Enescu am mai irosit încă un destin excepţional, încă o pistă a gîndirii originale, domeniu în care nici aşa nu prea excelăm”, spune Ioan F. Pop.
… şi singurătate
„M-am tot întrebat, în legătură cu eseistul şi filosoful Radu Enescu, de care m-a legat o mare afecţiune culturală şi umană, ce-am învăţat, de fapt, de la el. Mă refer la multele zile petrecute la cafele astoriene, la redacţie sau acasă. Ce se putea învăţa de la un om care nu a învăţat niciodată, pe nimeni, nimic. Deşi nu avea nici o metodă pedagogică, nici veleităţi de magistru, totuşi am învăţat de la el poate cel mai important lucru din viaţă. În elanul meu cogitabund, mă aşteptam de la el la mari lecţii de filosofie, la sclipiri şi speculaţiuni ideatice, la mari sinteze spirituale servite la minut. Şi, când colo, el îmi servea zilnic mici, dar esenţiale, lecţii de viaţă, agrementate cu sarcasm şi ironie. În fapt (îmi dau seama abia acum, în momente de reverii şi grea melancolie) el m-a învăţat indirect cel mai important lucru al vieţii. Evident, fără să spună vreodată nimic în legătură directă cu asta. Radu Enescu m-a învăţat să învăţ să nu fiu singur. Mi-a predat pe viu lecţii de singurătate. M-a învăţat (fără să mă înveţe) că viaţa, în banalitatea ei, merge bine cu spiritul cel mai rafinat. M-a învăţat că ideile sînt chiar viaţa, nu opusul acesteia. Ca o confesiune, nemaifăcută pînă acum, datorită lui Radu Enescu nu am rămas singur, cum preconizasem la un moment dat. Îi mulţumesc tardiv pentru lecţia pe care mi-a dat-o fără să mi-o predea... De la Radu Enescu nu am învăţat în mod direct, vreme de cîţiva ani şi sute de cafele, decât sarcasmul şi ironia rafinată. Restul trebuia furat printre rînduri...
Oradea nu a avut şi nu va avea prea curând un spirit de talia lui Radu Enescu. Va mai trece multă apă pe Criş pînă ce va mai apărea un gînditor şi erudit de calibrul lui. Şi astăzi Oradea mi-a rămas în bună măsură străină. Dar, fără Radu Enescu, este mult mai străină. Fapt ce mă face să-mi fie tot mai dor de singurătăţile noastre”, ne-a povestit poetul Ioan F. Pop.
Capabil să lege prietenii…
O relaţie specială a avut şi cu poetul orădean Ion Davideanu. „Am fost foarte apropiaţi”, a început să ne povestească poetul, vizibil tulburat şi emoţionat de amintirea lui Enescu. „Mi-a fost un bun prieten, în ultimii 20 de ani din viaţă i-am fost omul cel mai apropiat, îi făceam injecţii tot la trei-patru zile. I-am dedicat poezii şi am scris câteva articole despre domnia sa, articole care au fost publicate în revista „Familia” şi chiar şi într-un mic volum intitulat „Amintiri despre Radu Enescu”, spune poetul orădean.
Într-unul din articolele sale dedicate lui Enescu, Ion Davideanu îl descrie pe acesta ca fiind un om care „dispunea de o mare capacitate în a se copilări, în a fi copil aproape inocent, astfel încât nici unul dintre cei vizaţi de darnicele-i poante şi rapidele ironii, nu era privit măcar cu o seamă de răutate, ci necesitate, necesitatea de a se copilări râzând, nu oricum, râzând la o anumită altitudine”.
„Într-o duminică, în ambianţa bibliotecii, îl întreb pe maestrul Radu Enescu, maestre, cum vi s-a părut America, oamenii de acolo?
Ei, cum, îmi răspunde, America este America, numai că eu nu aveam pistol, în schimb am văzut sute de filme tot cu împuşcături, câte un atentat la treizeci şi cinci de secunde şi încă unul şi tot aşa... (...) Eu tot plecam în documentare, la Canion, o splendoare, am vizitat şi vreo două-trei triburi de băştinaşi, nişte rezervaţii... Ce să-ţi spun, vine şeful tribului de la oraş, un fel de bulibaşă, cu „Fordul” sau cu „Mercedesul” şi la gard se îmbracă în haine tradiţionale!...
Măi, ţi-o spun drept, faţă de America, toată Republica Socialistă România este o rezervaţie!...”, relata Davideanu, într-un alt articol, una dintre conversaţiile cu Radu Enescu.
Ca o concluzie, Ion Davideanu scria la finalul volumui să de amintiri: „în primul rând noi, cei apropiaţi, apoi toţi cititorii, toţi cetăţenii iubitori şi cunoscători în cauză, toţi bunii orădeni, rămânem îndatoraţi spiritului şi inteligenţei inegalabilului Radu Enescu”.
... şi să dea dovadă de curaj şi solidaritate
Un moment important în viaţa sa l-a constituit scrisoarea de protest (18 sept. 1989) faţă de persecuţiile la care au fost supuşi unii scriitori de către regimul comunist, gest care i-a atras interzicerea dreptului de semnătură în ultimele luni ale anului 1989. Scrisoarea a fost trimisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor, D. R. Popescu, precum şi postului de radio Europa Liberă, care a şi transmis-o.
După 1989, Radu Enescu a fost un activ publicist, publicând numeroase articole în Gazeta de Vest şi Noua Gazetă de Vest, unde a fost şi redactor.
A fost căsătorit de patru ori, ultimul mariaj avându-l după vârsta de 50 de ani când s-a căsătorit cu o fată mult mai tânără decât el, care avea 22 de ani. După patru ani de mariaj s-a despărţit şi de aceasta.
Un om care va rămâne veşnic viu în amintirea celor care l-au cunoscut, ce a avut o viaţă trăită din plin, în ciuda fricii şi anxietăţii de care dădea dovadă.
Dumitru Crăciun scria într-un articol din „Familia” că „în amintirea multora Radu Enescu este omul cu replici scânteietoare, practicant al unui umor truculent. Pentru alţii este neuitatul conviv de la cafeneaua „Astoria”. Alţii păstrează amintirea unui panicard, în stare să se sperie şi din nimic. Adevăratul Radu Enescu este însă cel pe care îl cunoaştem din cărţile sale şi poate încă ceva: este omul pe care vremurile vitrege l-au împiedicat să se realizeze pe deplin. (...) Fără el, atmosfera în redacţie, întâlnirile de la cafenea, întreaga viaţă spirituală a Oradiei par mai sărace”.
 Cerc
Lui Radu Enescu
Din florile ce se deschid,
ceva ca zâmbetul lichid,
străbate în al cărnii zid,
iar ochii noştri, deseori,
întorc amiezile în zori,
aduc pe câmpuri moarte, flori,
de aştri şi de infinit,
mereu vorbim în sfinţit
cu grecii care n-au murit…
Ion Davideanu
|
